Nori grei întunecau zarea
Și vânt de furtună îngenunchia pomii
Și toată iarba era smulsă și pământul rămânea negru și sterp.

Ceream izbăvire, Doamne,
cu genunchii și palmele – răni
Și ochii mai umezi ca ploile-n toamnă
Și sufletul picat într-un hău fără fund.

Priveam sus, vedeam doar lumina
Dar în juru-mi era frig și murdar.
În zadar luptam să mă ridic de acolo,
Căci gleznele-mi erau zdrobite și moi
Și tălpile-mi erau numai carne
Și inima-mi bătea cu suspin și durere.

Mă ridicam cu greu, dar vai!
Când mă uitam iarăşi la mine
Mă prăbușeam cu vaiet de moarte
Și lacrimile-mi prefăceau ţărâna-n noroi.
Și-atunci, în iubirea Sa fără margini,
Isus se-aplecă și spuse : “Vino,  acum suntem doi.”